În perioada asta pun multe limite. Multe față de mine, dar și față de ceilalți.
Unele lucruri care s-au petrecut în ultima perioadă m-au făcut să realizez că, fără anumite limite și reguli, încrederea în relații se poate destrăma, sănătatea poate avea de suferit, somnul poate avea de suferit.
Așa că m-am apucat să evaluez relația mea cu limitele pe toate planurile.
Și am descoperit beleaua: am fost cam indulgentă în ultima vreme. Na. Pățăști.
Uneori, eu una încep să pun limite exact când încep să am o idee despre cât de rău ar putea deveni dacă nu le-aș pune.
Unele situații vin în viață să îți arate ceva. Ca un preview la ce poate fi. Cât de jos s-ar putea ajunge dacă orice ar fi permis. Și atunci zici „hopaaaa… trebuie să opresc asta”.
Doar că la mine vin în valuri: o dată ce începi să opresc un lucru, opresc și alt lucru.
Și opresc tot ce nu-mi place. Aha.
De exemplu, ieri i-am zis unei persoane pe care de abia o cunosc, care mă sunase pe whatsapp fără să mă anunțe (eu eram în alt call dar oricum nu răspund la numere pe care nu le am în agendă):
„Nu îmi place să vorbesc la telefon decât cu familia și prietenii. Te rog să nu mă suni fără să ne anunțăm înainte.”
Altă dată aș fi zis poate nu acum, te sun eu mai târziu, aș fi cedat, să fie bine.
Altă dată mi-aș fi zis „ce mofturoasă ești, ce mare lucru să răspunzi omului la telefon.” Acum nu.
Poate că este furie de unde vin aceste limite, dar furia e sacră când vii după zeci ani people pleasing, în care te întrebi dacă limita sănătoasă pe care tu o pui nu este “abuz” și dacă nu cumva ești prea rea.
Și, față de acum câteva săptămâni, acum știu exact ce vreau.
Yeah baby! Se simte fain.
Voi ce limite aveți în perioada aceasta? Față de ce anume aveți starea aceasta de „așa nu se mai poate”?