Am ceva vulnerabil să îți împărtășesc.
În ultima vreme am avut mult timp liber și zero energie să fac ceva cu el.
Au fost șase luni în care am pregătit trei proiecte noi, am avut două lansări, am filmat zeci de programe, ne-am ocupat de business. Viață de antreprenor, cu alte cuvinte.
După ultima lansare, corpul și mintea mi-au spus: „tu faci ce vrei, treaba ta. Noi, gata. Pauză.”
Aveam o nevoie acută de timp doar pentru mine, singură. Și retragerea asta mi-a făcut tare bine.
Numai că, în același timp, se instala o amorțeală.
O amorțeală în care nu mai știam ce vreau.
Eram deconectată de dorințele și de instinctele mele. Prea multe „trebuie”, care m-au dus într-un loc incomod: nu mai știu ce vreau.
Timp liber aveam. Oboseală adunată în corp, la fel. Teoretic, eram liberă să fac orice. Practic, nu știam ce vreau, așa că nu făceam nimic.
Nici acum nu avem vreun concediu programat. Pentru că nu știu ce vreau și unde vreau să merg.
Așa că am decis să mă reconectez cu mine.
Au apărut câteva metode pentru asta. Una a fost o sesiune de lucru cu sistemul nervos, în Cluj.
Am ajuns acolo pe modul introvert total. Dar simțeam că am nevoie de ea.
La început, am fost invitată să desenez cum mă simt, înainte să pornim.
Pfoa. Nu-mi place să desenez. Deloc, deloc. Am făcut-o oricum, deși nu mă pricep. Mai mult am scris.
Apoi a trebuit să socializez și să împărtășesc. Pfoa. Nu aveam chef. Am făcut-o oricum. (Și pe urmă chiar s-a simțit bine.)
Sesiunea a fost minunată. Am eliberat mult din stresul adunat.
La final, am fost invitați iar să desenăm cum ne simțim.
Pfoa. Simțeam că mă trage înapoi în minte, iar eu eram în corp. Și acolo era tare bine.
Eram întinsă pe saltea, cu o stare de milioane. Numai de desenat nu-mi ardea.
Și atunci am realizat ceva:
Eu am liber arbitru. Pot să spun NU.
Eu nu vreau să desenez.
Nu vreau.
Nu vreau.
Îmi tot spuneam asta în minte. Și se simțea atât de bine.
Mă apucase un zâmbet larg.
Ok, poate că nu știu ce vreau. Dar măcar știu ce NU vreau.
Exercițiul cu desenul m-a ajutat enorm. Doar că nu așa cum „trebuia”.
La finalul sesiunii eram din nou eu.
Am ieșit să mă plimb singură. Îmi întrebam corpul pe unde vrea să o ia. Fără gps care să mă ducă pe drumul care „trebuie”. Fără să-mi potrivesc pașii după ritmul altcuiva. Oprindu-mă când voiam. Intrând în magazinele în care voiam.
S-a simțit extraordinar.
Și n-am putut să nu mă întreb:
Oare câți dintre noi mergem prin viață ghidați de ce „trebuie”, fără un pic de spațiu liber în care să ne întrebăm, măcar din când în când:
„Eu ce mai vreau?”